lumea asta toata e a mea..(2)

Posted by Horia on August 18, 2014 in ganduri |

M-am trezit plin de speranta. O stare in care imi promisesem ca nu ma voi mai lasa pierdut. Nu a fost totusi vina mea, ci a subconstientului care mi-a adus vise pline de amitiri. Inainte de toate astea. Inainte de singuratate. Am constientizat si am inceput sa ma simt vinovat. Intrebarea “De ce eu?” a inceput deja sa isi faca aparitia. Ce avem eu asa de special? Ce am facut eu de-a lungul vietii sa merit sa depasesc asta? Sunt atatia care nu meritau sa se piarda. Oameni buni, muncitori si cu sufletul curat. Sau cel putin asa ii stiu eu. Stiam. M-am saturat de greseli.

Am inceput sa raman fara prea multe provizii acasa, asa ca nu mai pot sa incerc sa imi revin cu o omleta mare. Am deschis cateva pungi de chips-uri, am mai gasit niste junk food-uri si am considerat ca este suficient pentru inceputul de zi. Vreau sa fac ceva astazi. Sa incerc sa fac o diferenta. Problema e ca n-am nici cea mai mica idee ce inseamna asta si nici nu stiu de unde sau cu ce anume sa incep. Abandonasem ideea de a cauta pe altcineva in viata cu saptamani in urma, cand am realizat ca telecomunicatiile se prabusisera. Telecomunicatii. Asta scrie si acum pe facultatea mea. Fosta mea facultate. May-2012-School-library-Chernobyl-Exclusion-Zone Cladirea aia comunista, fosta scoala de partid inainte de 89′, fusese transformata cu pasi marunti intr-o institutie cu profil tehnic in care se gasea mai multa aparatura de pe vremea bunicilor mei decat cea moderna. Chiar si in ciuda acestor elemente, era printre cele mai aclamate si bine vazute din tara, iar numele ei avea o rezonanta si in strainatate.  Cel mai bine am observat asta cand am dat interviu pentru a fi admis la University of Sheffield. Doar pronuntand numele profesorilor Stamatescu si Ivanescu i-am facut pe cei de acolo sa ma priveasca cu totul altfel. Si m-a lovit. Aparatura veche. Asta trebuie sa fie solutia. Invatasem ca tehnologiile vechi se pastrau mai bine in cazuri de urgenta. Am aruncat punga de chips-uri, mi-am luat cheile de la intrare si inainte sa realizez alergasem pe jos primele 2 statii pana acolo. Norocul meu ca este aproape, ca nu stau deloc bine cu rezistenta fizica. Cand am ajuns, m-am indreptat direct spre laboratoarele de la subsol. Acolo hotarase administratia facultatii sa depoziteze dispozitivele imbatranite ce nu isi mai faceau treaba foarte bine. “Macar de-ar fi gandit asa si in legatura cu cativa profesori…”. Nu a trebuit sa caut prea mult pentru ca mi-au sarit in ochi cateva statii de emisie-receptie de distanta mica. Le-am luat in brate pe fiecare dintre ele si le-am setat, pe rand, pe modul “Discovery”. Asta inseamna ca emiteau niste semnale si scoteau un sunet daca li se raspundea, iar intensitatea acestuia crestea in functie de cat de aproape se gasea statia cu care initializau conexiune. “Beep” “Probabil este doar o statie de prin campus lasata pornita. Nu te entuziasma prea tare” “Beep” N-aveam de gand sa verific cu cine comunica walkie-talike-ul meu, asa ca m-am dus spre iesire. “Beeeep” “Ok, s-a auzit ceva mai tare de data asta, nu?” “Beeeeep” “O sa iau asta ca un raspuns afirmativ, mersi” Eram langa scari cand speranta m-a lovit pentru a doua oara in aceasi zi. “Nu poate strica sa verific de la ce departament vine asta..” Asa ca am inceput sa urc pe scari, cand mai sus, cand mai jos, in functie de cat de tare aveam eu impresia ca este semnalul sonor emis. In cele din urma m-am oprit la etajul 5. Semnalul era din ce in ce mai puternic. Erau cateva incaperi de-a lungul holului de unde ar fi putut sa vina emitatorul, dar doar 3 usi erau inchise, iar una dintre ele mi-a atras atentia in mod special. Facuta din metal, spre deosebire de celalalte ce erau din lemn si avand un lacat enorm ce prindea manerul rotund. Am simtit cum pielea mi s-a facut de gaina. Era evident ca fusese schimbata de curand, pentru ca nimeni nu umblase la arhitectura interioara a cladirii de cel putin 15 ani, de la ultimele renovari oficiale. Speranta de mai devreme ma cuprinsese acum cu totul, postandu-ma in fata usii, cu statia mea ce bipaia ca si cand as fi fost fix in fata emitatorului. Am inceput sa bat in usa cand am putut de tare, fara sa mai stau sa ma gandesc la consecinte. Atat de aproape… 5 minute si inca nimic. Nu se poate sa fie doar o coincidenta, ar fi prea de tot. Afara a inceput sa apuna soarele. “Nu, refuz sa plec de aici gandindu-ma ca este doar o intamplare.” Asa ca am inceput sa tip. “Aloooo! Si-a lasat cineva inauntru statia pornita?! Te rog spune-mi ca e cineva inauntru pentru ca altfel o iau razna aici!” De unde a venit asta? Chiar atat de disperat am devenit? Presupun ca da, pentru ca urmatorul gand mi-a amintit de clestele cu care tai de obicei lanturile, pe care il aveam pus printre uneltele din ghiozdan. Noroc ca nu plec nicaieri fara el. L-am scos repede, l-am potrivit pe lacat, am inchis ochii si am tras aer in piept. “Acum e acum…”. M-am lasat cu toata greutatea pe el, iar urmatorul lucru pe care l-am vazut a fost cum “animalul de metal” se prabusea la pamant. Am rasucit repede clanta si am impins incet usa. Un birou imi bloca intrarea, dar eram mult prea hotarat pe faptul ca voiam sa intru, asa ca am impins mai departe fara sa stau pe ganduri si am intrat in camera O lumina rosie mi-a luat ochii. Un fum dens impanzea toata camera si am inceput sa tusesc imediat. Am incercat sa fac doi pasi inapoi si sa ies de acolo dar era deja prea tarziu. Ultimul lucru pe care mi-l amintesc a fost cum m-am prabusit la pamant si o fata neagra cu ochii mari si de sticla ma privea intens. Moartea. Ma stingeam. “Deci asa te-ai hotarat sa iti irosesti sansa asta ce ti-a fost acordata…”     Aer. Aer curat. “N-are cum, sunt doar semnale electrice ale creierului care incepe sa intre in panica si iti trimite amintiri… Viata prin fata ochilor.” “Baaaaaaaaaaa!!!!! Scularea ca se intuneca afara!” Am realizat ca stateam intins pe o parte. Am deschis un ochi si am vazut fata de mai devreme. Era o masca anti-fum. O mana mi-a prins capul si mi l-a rasucit in sus. “Ai ramas asa dobitoc incat vrei sa stai expus cand se face noapte afara? Ce-i cu tine?! HAI ODATA!!!” N-am mai fost in viata mea atat de fericit sa ii aud vocea lui Denis.  

Share

Tags: , , , , , , ,

Copyright © 2012-2018 Horia Calin All rights reserved.
This site is using the Desk Mess Mirrored theme, v2.5, from BuyNowShop.com.